Acum 20 de ani, pe 27 decembrie 1991, a fost inaugurat Muzeul Cotroceni.
- Inaugurarea Muzeului Cotroceni. In imagine discursul Directorului fondator Prof. Ioan Opris, in dreapta presedintele I.Iliescu cu un grup de consilieri (27 decembrie 1991)
- Primarul Belfastului si directorul-fondator al MNC (14 mai 1994). MNC a primit premiul “European Museum of the Year Award - Special Commendation 1994″.
- Grupul de reprezentanti ai muzeelor nominalizate si premiate EMYA (14 mai 1994, Belfast)
Două decenii de muzeografie la Cotroceni
La 26 mai 2011, în salonul Cerchez de la Muzeul Naţional Cotroceni, Lionel Vinour, preşedintele lui The European Federation of UNESCO Clubs, a afirmat că muzeografia urmăreşte prin evidenţierea stratificărilor sociale, să sublinieze identităţile, iar Francis Conte, profesor la Sorbona, observa că memoria europeană se desluşeşte cel mai uşor prin istoriile locale prezentate în muzee.
Aserţiunile acestor eminente personalităţi erau prilejuite de Conferinţa internaţională de muzeologie, educaţie şi identitate europeană, iniţiată şi găzduită de Muzeul Naţional Cotroceni, în anul când aniversează două decenii de la înfiinţare. Şi alţi invitaţi prestigioşi au accentuat cu acel prilej raţiunile fundamentale care justifică demersul cultural şi ştiinţific al muzeului postmodern ca un spaţiu al înţelegerii între oameni dar şi al învăţămintelor asupra cauzelor şi factorilor care guvernează destinele istorice. Vorbind despre tineret şi muzee, despre metamorfozele petrecute în abordarea acestei relaţii, s-au evaluat situaţiile contemporane, aşteptările tinerilor, rolul şi rostul muzeului actual. Toate acestea într-un muzeu „tânăr”! Dezbaterile au arătat, de altfel, că muzeul-gazdă răspunde provocărilor noii muzeografii, că proiectul său s-a aşezat de la început pe ideile armoniei societale şi a bunei înţelegeri a istoriei, pe comunicarea experienţelor acesteia. La fel, că a urmărit cu tenacitate să aducă semenilor bucurie şi satisfacţii culturale, slujind adevărul şi frumosul.
Iată, vorbim despre un muzeu nou, „tânăr”, dintr-o generaţie care îşi are debutul după 1989, şi care a apărut ca o nevoie imperioasă de schimbare. În chiar legea nr. 1 din 30 iunie 1990 de organizare a Preşedinţiei Românie s-a prevăzut Muzeul ca instituţie culturală de sine stătătoare, iar Hotărârea Guvernului României din 12 iulie 1991 l-a desemnat ca instituţie de importanţă naţională, subordonat Ministerului Culturii. Aceste acte fundamentale îşi au izvorul într-o acută nevoie de recuperare a simbolurilor naţionale care să garanteze accesul liber şi democratic la patrimoniul cultural. Şi, mai mult, să înlesnească – prin cultură – drumul spre normalizarea vieţii publice, instalând un muzeu tocmai aici, într-un spaţiu pe care dictatura l-a interzis cetăţenilor.
Muzeul Naţional Cotroceni este, aşadar, rezultatul firesc şi concret – reuşit doar prin voinţă politică generală – al marilor schimbări aşteptate în societatea românească, proiectul său fiind eminamente unul naţional, iar organizarea şi funcţionarea sa proba respectării cerinţelor muzeografiei moderne.
*
În acel context încrâncenat al verii lui ’91, ministrul Andrei Pleşu a propus guvernului îndeplinirea măsurilor încurajate şi de Preşedinţie, şi trecerea de la enunţ şi proiect la fapte. Astfel, la 1 august 1991 am fost numit director general al noului muzeu, numire pe care am primit-o ca pe cea mai aleasă distincţie profesională şi ca ocazia unică de a sluji o lucrare culturală de cea mai mare răspundere. Ajuns director al unui muzeu despre care se vorbea, dar care nu mă avea angajat decât pe mine – privit cu neîncredere şi cu multă reţinere – i-am dăruit energia, timpul şi întreaga experienţă dobândită. Dumnezeu mi-a ajutat mie şi celor cu care, miraculos, într-un termen scurt, am „aşezat” muzeul în forma potrivită pentru a fi deschis. Trustul „Carpaţi”, prin eminentul arhitect Nicolae Vlădescu şi ing. Petre Badea, ne-a oferit sprijinul necondiţionat, fără de care proiectul ar fi eşuat. Ministerul Culturii – prin toţi miniştrii săi şi prin serviciile de specialitate – e considerat muzeul ca un obiectiv esenţial, acordându-i-se fonduri şi posturi aşa cum, argumentat, am solicitat. Ludovic Spiess ne-a încurajat proiectele şi viziunea, ne-a făcut şi primul dar: pianul japonez Kawai. L-a urmat ministrul Gh. Tinea, prin gestul recuperator al diplomaţilor români, care-au adus solia lui Al. Ioan Cuza de la Londra. Mihai Golu, Petre Sălcudeanu şi Marin Sorescu au răspuns propunerilor noastre – multe şi concrete – asigurând muzeului funcţionarea la standarde moderne. Vecinii, din Preşedinţie, începând cu preşedintele Ion Iliescu, au privit cu multă înţelegere această nouă instituţie cu totul diferită de aceea pe care o serveau. Respectând muzeul, l-au încurajat în libertatea de acţiune de care acesta avea atâta nevoie pentru a se lansa.
*
Ziua de 27 decembrie 1991 rămâne în istoria muzeografiei din România ca o referinţă peste care nu se poate trece. În urmă cu 14 ani, în 1977, în aceeaşi zi, arhitectul Nicolae Vlădescu a început restaurarea Cotrocenilor! Am pregătit-o ca pe o mare sărbătoare, prefaţând-o prin colindul cetei de feciori de la Vârfuri, din Munţii Apuseni, veniţi în Bucureşti la invitaţia directorului Muzeului Satului, dr. Ioan Godea, şi trimişi de acesta şi la Cotroceni. Era prima oară după al Doilea Război Mondial când, în palat, s-a anunţat prin glasul colindătorilor Naşterea lui Isus! Peste câteva zile, grupul nostru – şi recunoştinţa mea se îndreaptă spre toţi aceia cu care am lucrat să împlinim un mare crez – a deschis, de Sfântul Ştefan, porţile muzeului. Am ales ziua când creştinii sărbătoresc pe primul martir pentru a consemna biruinţa spirituală a restauratorilor şi muzeografilor, ale căror fapte au stat netăgăduit sub semnul Crucii, fiind ajutaţi în desăvârşirea lor de certitudinea că eu ai redat locului, ţării şi românilor, un simbol naţional. Speranţele, faptele şi, uneori, sacrificiile celor care au contribuit la naşterea şi afirmarea muzeului sunt de acum justificate, chiar răsplătite de o instituţie culturală de cea mai largă reputaţie ştiinţifică, care merită cu prisosinţă recunoştinţa publică.
*
Muzeul de la Cotroceni a redat patrimoniului cultural din România un palat princiar şi regal, reconstituind în bună măsură şi inventarul acestuia – de unde vreme de peste trei veacuri un lung şir de personalităţi istorice au marcat cultural naţională şi viaţa publică. Începând de la vrednicul domnitor Şerban Cantacuzino! Tocmai de aceea scriam în primul ghid al noului muzeu că acesta îşi redescoperă, „prin caracterul lui inedit, funcţia de recuperare a unor epoci şi de respect faţă de public” (p. 10).
De două decenii, muzeul justifică pe deplin speranţele semenilor şi încrederea pe care societatea românească i-a acordat-o. I-a slujit pe aceştia prin sute de expoziţii, seri şi spectacole muzeale, manifestări ştiinţifice, prin vizitele lor. Milioane de vizitatori l-au căutat, au admirat cele prezentate în sălile sale, s-au bucurat de o deplină ospitalitate muzeografică. Serviciile sale s-au străduit să fie impecabile, iar expoziţiile şi concertele n-au trecut neremarcate, subliniind mereu menirea muzeului de la sluji adevărul, binele şi frumosul. Două decenii au adunat, desigur, multe mărturii ale vizitatorilor, elogioase, pentru a evalua temeinicele lucrări de cercetare, efortul educativ şi calitatea comunicării pe care specialiştii unui muzeu amplasat într-o reşedinţă prezidenţială au profesat-o ca regulă. Scopul fixat la inaugurare, odată cu deschiderea uşilor, a fost exigenţă în calitate şi performanţă în servicii, echidistanţă şi realism în orientarea programelor, iar peste toate respect pentru public. Muzeul şi cei care-l servesc, spre onoarea lor, au căutat să respecte aceste cerinţe, nu lipsiţi de obstacole şi nici de greutăţi.
*
La vremea organizării Muzeului Naţional Cotroceni, magistrala carte a lui P. Vergo, New museology, apăruse de mai bine de doi ani, ideile respective începând să-i preocupe şi pe muzeografii din România. Fixarea unor standarde funcţionale a apărut, deci, şi pentru grupul ce a organizat muzeul. Cât de corect şi de inspirat au fost acestea stabilite s-a putut remarca în scurt timp, făcând loc unui altfel de muzeu decât cele deja cunoscute, un muzeu nou şi care a asumat misiunea sa cu deplină răspundere. Marele judecător – publicul – a remarcat de la început noutatea şi l-a susţinut prin nenumărate mijloace, încurajând astfel un model muzeografic modern. Simpatiile faţă de muzeu, atracţia pentru acesta l-au făcut repede cunoscut, consolidând o reputaţie pozitivă atât de necesară noilor instituţii. Printre gesturile dintâi amintesc donaţia lucrării lui Auguste Rodin, Paulo şi Francesca plutind peste nori, aparţinând Doamnei doctor Marcela Stănoiu. O primise ca dar de logodnă şi a dăruit-o Muzeului, pentru că „merită să fie admirată într-un spaţiu pe măsura frumuseţii sale”! Au urmat alte şi alte donaţii – între acestea stând la loc de cinste bustul lui Şerban Cantacuzino (Gh. Adoc) – toate de mare valoare şi pline de sens într-o gestică elocventă pentru credibilitatea faţă de muzeu.
În planul muzeografiei internaţional au apărut rapid şi primele semne de recunoaştere: după vizitarea muzeului de către venerabilul muzeolog Richard Hoggart, acestuia i s-a acordat, în mai 1994, la Belfast, Special Commendation în cadrul premiilor EMYA (European Museum of the Year Award).
Prestigiul noului muzeu era astfel confirmat în comunitatea muzeografică europeană, trebuind însă consolidat şi menţinut la nivelul celor mai bune practici. Programele sale culturale au fost de altfel proiectate şi urmărite cu acribie în baza unor criterii ferme: proiectarea calendaristică riguroasă, respectarea cu stricteţe a celor propuse şi comunicarea lor către marele public.
Atracţia netăgăduită pentru muzeul insolit şi recuperator şi personalitatea vizibilă a acestuia au făcut ca în sălile sale de expoziţii – special organizate ca la orice muzeu respectabil – şi în salonul Cerchez să evolueze celebrităţi, abordând subiecte de cel mai larg interes. Academicieni, artişti, cercetători şi universitari, în număr mare, au onorat programele muzeale, aducând subiecte şi teme de interes major, bucurându-i pe cei care au avut privilegiul să-i asculte. De la Marcel Chirnoagă la Angela Gheorghiu, Voicu Enăchescu, Virgil Cândea sau Răzvan Theodorescu, de la arta veche la cea contemporană, de la concerte camerale la formaţii corale, prestigiul şi talentul autentic au impresionat şi au oferit cu generozitate cultură înaltă şi artă desăvârşită. Un grup restrâns da entuziast de muzeografi au adus în prim plan istoriile locului, cele legate de principii luminaţi Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, ca şi pe acelea ce-i ilustrau pe Alexandru Ioan Cuza, pe regii şi reginele României. Compteneţei lor le datorăm magistrale cărţi, cataloage şi studii de specialitate, recuperatoare ale istoriei şi artei româneşti.
La aniversarea celor două decenii de muzeografie la Cotroceni, se cuvine ca întreaga comunitate muzeografică din ţară să-şi arate aprecierea pentru o reuşită la care muzeografi şi restauratori din multe muzee au contribuit substanţial. Artişti decoratori, arhitecţi şi ingineri, meşteri performanţi îşi pot recunoaşte aici contribuţiile importante care onorează şi chiar justifică raţiunea de a fi a muzeelor. Performanţa Muzeului Naţional Cotroceni este, aşadar, o expresie concludentă a ceea ce pot – atunci când sunt susţinute – şi trebuie să facă muzeele României.
Douăzeci de ani reprezintă doar un început, adevărat foarte promiţător, concludent însă pentru un muzeu care s-a creat şi s-a afirmat într-un loc şi-n vremuri excepţionale, dovedindu-şi din plin rolul său pentru renaşterea spirituală.
La mulţi ani Muzeului Naţional Cotroceni! Prof. univ. dr. Ioan Opriş
——
Fotografiile au fost puse la dispozitie de catre Prof.univ.dr.Ioan Opris
