Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

În tumultul frământărilor zilnice prieteniile trainice se ţin cu greu şi prietenii se văd mai rar. Cu atât mai puternice devin însă loviturile pe care soarta le rezervă unui prieten, resimţindu-le parcă, vinovaţi, cei care s-au bucurat de virtuţile lui mai puţin decât ar fi putut-o face.  O asemenea încercare ne este dată, prin dispariţia fulgerătoare în ultima zi de vară a lui Mihai Oroveanu. Venit în lume din vechi şi reputate familii, cu puzderie de neamuri răsfirate peste tot, Mihai s-a ridicat de copil pe lângă moşu-său, marele sculptor Ion Jalea. În atelierul acestuia a crescut cunoscându-i pe cei mai mulţi dintre artiştii de legendă ai veacului trecut, cărora reputatul sculptor le-a fost director al Direcţiei Artelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Director şi model de conduită, ca erou de război şi ca artist lipsit de un braţ, sculptor de o forţă şi expresivitate excepţionale. Despre el , Ion Frunzetti într-un interviu care a făcut ecouri îndelungi („De vorbă cu d. Ion Jalea, în „Universul literar”, 21 iunie 1941) scria: „Maestrul Jalea a fost frustrat de o catedră. Pur şi simplu. Dar nu i-au putut fi luaţi elevii. A fost profesor un an. Dar a învăţat timp de trei decenii pe toţi tinerii sculptori.  În atelierul din strada Frumoasă copilul Mihai i-a cunoscut pe Cristea Grosu, Puiu Anastase, Ion Grigore Popovici, Nestor Culuri,  Mac Constantinescu, Lucian Grigorescu, Oscar Han, Cecilia Cuţescu-Storck şi mulţi alţi artişti.

L-a văzut lucrând, modelând, finisând pe cel pe care i l-a dat destinul de bunic, l-a auzit comentând operele, i-a răsfoit bogata documentaţie riguros clasată. Acest bunic-artist sub ochii căruia a crescut, l-a dus prin expoziţii, i-a arătat muzeele, statuile oraşelor patriei. Acest mare sculptor l-a îndreptat spre artă pe nepot,  – el care  o arăta în interviul providenţial acordat lui Ion Frunzetti – mărturisea că „adevăratul artist se simte în felul în care are în vârfurile degetelor reliefurile cele mai subtile ale trupului nu pentru a face inventar de ele, obiectiv şi rece ci pentru a le face să vorbească limbajul spiritului care le animă”.  De la moşu-său a înţeles ce înseamnă să dăruieşti bunurile tale de preţ atunci când, în 1968, aceasta a dăruit Dobrogei, pentru un muzeu memorial la Constanţa, 108 lucrări.

Să ne mai mirăm oare că Mihai, dintre atâţia tineri aspiranţi la gloria artei a urmat studii de istoria şi teoria artei şi de muzeologie ?

Arta şi mai ales lucrare de for public întruchipând forţa de expunere a marilor creatori, studiu iconografiei, pasiunea pentru imagine s-au regăsit în Mihai Oroveanu întruchipate în chip strălucit. Pentru a-şi satisface interesele artistice a căutat decenii la rând să înţeleagă demersul creator şi pe artist, pasiunile acestuia, a trăit în comunitatea artistică fiind unul dintre cei mai buni cunoscători ai acesteia. Şi-a alimentat crezul din artă, a sacrificat de dragul ei.

Mi-aduc aminte stăruinţa sa de a cerceta pentru licenţă – arta funerară, mai ales în Panteonul de la cimitirul Bellu unde-l, cunoşteau de la mic la mare toţi groparii.  Cunosc de asemenea, tenacitatea cu care a salvat Tezaurul Fototecii de la Casa  Scânteii, ameninţat de iconoclaştii decembrişti punând la adăpost şi pentru studiu un inestimabil tezaur documentar.

Cunosc de asemenea stăruinţa sa energică de a organiza ARTEXPO şi sălile de expoziții, ca şi mulţimea de manifestări naţionale pe care le-a găzduit.

I-am admirat ani de-a rândul în haosul administrativ cultural de după 1989 rigoarea cu care a constituit un sistem documentar capabil să sprijine demersul expozițional în  mii de expoziţii organizate în străinătate. I-am urmărit bătălia pentru spaţiul de conservare şi adăpost al artei contemporane, cea dusă împotriva multora de a păstra şi mobila săli de expoziţie, de a organiza primele saloane naţionale de artă post-decembristă şi de a extinde demersul la cartea de artă contemporană. Mihai a fost un factor de stabilitate, un reper cultural fără de care istoria culturală a ultimelor două  decenii nu poate fi scrisă.

Într-o lume tulburată şi într-o societate fragmentată el a reprezentat normalitatea, punând în loc argumentele unei puternice personalităţi – de luptător – şi o cultură care-l recomanda ca lider.

În planul artei de for public, Comisia de specialitate a avut prin el un pivot energic şi excelent documentat. Demersul său continuu de a lărgi numărul sălilor de expoziție  şi de a trece de la centru spre cartiere n-a fost sprijinit În puține locuri, ca în Pantelimon, la Tuborg, arta modernă a reuşit să pătrundă în zonele periferice şi industriale. Vizionarismul lui n-a putut convinge decât în câteva locuri asupra nevoii de reciclare a spaţiilor industriale în folosul artelor, nici în mall-urile sau în parcurile urbane sfaturile sale, nu totdeauna comode pentru edili, n-au primit, cum s-ar fi cuvenit ascultare.

I-am fost asociat în câteva proiecte de referinţă – la  Beratzhausen în Germania , unde sculptorii  români au performat în cel mai convingător mod argumentând cu un proiect iniţiat de Ingo Glass, Mihai Oroveanu şi sprijinit de Andrei Pleşu, de nivel european.

Am beneficiat în 1999  de generozitatea şi ingeniozitatea în organizarea participării României la Folk-Art Festival „Open Gate” la Washington. Înţelegând şi aprofundând demersul inițiat de acad. Augustin Buzura, prin el  s-au editat seturile de reproduceri de reproduceri de artă utilizând fondul de imagini istorice.

Pe Mall-ul de la Washington Mihai Oroveanu a fost o prezenţă insolită lucrând bardă  alături de lemnarii maramureşeni.

Împreună am căutat în magazinele de antichităţi jucării vechi care-l impresionau în mod aparte pentru valoroasa sa colecţie şi tot împreună am vizitat muzeele americane.

A fost organizator şi realizator de expoziţie şi setului de materiale dedicate în 2001 lui Constantin Brâncuşi, prilej de a recupera şi de a aduce laolaltă întreaga documentaţie – inclusiv fotografiile  sculptorului păstrate la Cluj-Napoca. Tot el a sprijinit substanţial organizarea Anului României în Suedia, selectând materiale şi artiştii ce au performat cu acel prilej.

Dar dintre toate, autorul a sute de tematici expoziţionale, vizionarul şi subtilul analist de artă, fotograful excepțional Mihai Oroveanu a strălucit prin temeritatea cu care a luptat să convingă pentru un muzeu de artă contemporană. Când acest punct a primit acordul lui Adrian Năstase  – la demersul lui Mihai Oroveanu asociindu-se hotărât autorităţi ca Răzvan Theodorescu, Dan Hăulică, Dan Grigorescu – energia lui Mihai Oroveanu a adus alături şi a putut să închege o instituţie deziderat evaluată la superlativ de înalte autorităţi culturale europene. Proiectul său magistral, căruia-i dedicase ani şi sacrificii s-a finalizat așezând România între ţările care au reuşit să recupereze o serioasă rămânere în urmă pe seama patrimoniului cultural contemporan şi a susținerii mişcării artistice.

Rolul lui Mihai Oroveanu aici nu este îndeajuns de bine cunoscut, abia acum devenind o obligaţie pentru a-l evidenţia şi a-i fi astfel recunoscători.

În urmă cu 2 ani am participat împreună la invitaţia primăriei din Făgăraş la o discuție pe tema tematicii Muzeului  Ţării Făgăraşului „Valer Literat”. Cetatea impunea o re-evaluare radicală atât sub  raportul cât şi a folosirii sale muzeale Propunerile directe şi sugestiile lui Mihai Oroveanu au contribuit în mod decisiv la modernizarea expoziţională şi la recuperarea parțială pe seama comunităţii a valoroasei colecţii Szocs. Atent la acumularea de valori culturale, fiind el însuşi un subtil colecţionar a sprijinit astfel în mod direct modernizarea şi utilizarea acestui excepţional monument istoric. Aşa cum în multe alte locuri s-a arătat a fi adeptul unei muzeografii a revizuirii formelor tradiționaliste şi adaptării patrimoniului muzeal la cerinţele convieţuirii şi ale unei generaţii exigente faţă de calitatea prezentării şi a comunicării.

Onest, deschis dialogului, fără ranchiună, argumentându-şi opiniile, Mihai Oroveanu a fost o magna voce în viaţa publică unde a înfruntat adversari redutabili, câştigând admiraţie şi simpatie.

Doar un scurt timp mă desparte de ultima dată când, tot într-un muzeu, al Ţăranului Român, la expoziția Gheorghe Anghel m-am bucurat de reîntâlnirea noastră, i-am ascultat vorbele de laudă la adresa artistului şi a noilor sale interpretări, ca şi discretele-i aprecieri pentru propria sănătate, atât de încercată. Ironic cu sine, Mihai Oroveanu avea tăria de a trece prin durerea fizică cu zâmbet şi zeflemea la adresa acesteia. Ne-am repetat dorinţa de a revedea împreună cele rămase – corespondenţă şi ilustraţie de la Ion Jalea – atunci când timpul ne va oferi un răgaz. Proiectele sale pentru un muzeu al fotografiei – atât de necesar ! – pentru depozite moderne ale fondurilor muzeale, cele ce priveau propria lui colecţie, cine le va duce la împlinire?

Iată  că răgazul n-a mai venit, răpind brutal şi neaşteptat, un prieten drag, un OM  cu un mare suflet , un istoric şi criitic de artă cu prestigiu, un muzeograf excepţional de ale cărui har şi calităţi era atâta nevoie.  Şi în faţa căruia, aducându-i acum un ultim omagiu spunem: Dumnezeu să-l odihnească.

Prof. Ioan Opris

Advertisements

Read Full Post »

Dorinţa din urmă i s-a împlinit! Alexandru Suceveanu s-a întors, la 24 august 2013, la Histria. Dintr-un lung şir de învăţaţi, începând cu Vasile Pârvan şi încheind cu Petre Alexandrescu, cel mai legat fizic şi sufletește a fost el. Şi-a petrecut aici, cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi cei ai deplinei maturităţi, ca şi pe cei din urmă, puţini, ai senectuţii. Nu cred că predecesorii săi iluştrii au înţeles locul şi pe cei care au aşezat aici o cetate cu valoare de cheie istorică atât de bine precum l-a înţeles El. S-a identificat cu Histria, a trăit şi retrăit istoriile ei, le-a adâncit şi le-a transmis altora, i-a făcut pe mulţi s-o înţeleagă, să şi-o apropie, să-i vadă ceea ce multora le-a scăpat. A profesat aici aşa cum a învăţat de la magistrul său Emil Condurachi, cu o desăvârşită eleganţă a vorbei şi, mai ales, a faptelor. A ştiut să adune, din inscripţii şi cioburi, din alte artefacte, urmele de locuire şi de arhitectură, date despre conducătorii politici şi militari, negustori, corăbieri, preoți, meşteri şi artiști, deslușind cu acribie rosturile histriene pentru istoria Dobrogei şi a României. Savant cu sistematice cunoştinţe de istorie veche, istoric cu vocaţie atât de mare încât impunea imediat admiraţie,  Alexandru Suceveanu a făcut din meserie o pasiune, din profesia de istoric o slujbă sacerdotală, din cea de arheolog o stare capabilă să-i convertească pe tinerii care l-au urmat. Model de cercetător onest, şi-a slujit crezul până la capătul puterilor sale iar abia atunci când acestea s-au epuizat, omul, tăria sa au cedat.

Dotat cu o capacitate de acumulare ştiinţifică ieşită din comun, dublată şi întrecută doar de aceea a interpretărilor mecanismelor istorice, deci vizionar cu o imaginaţie mereu trează, prospectivă şi creatoare, Alexandru Suceveanu a stat deasupra generaţiei sale fără nici o emfază, mult prea modest  dar şi prea înţelept ca să nu vadă nimicniciile şi slăbiciunile multora din cei puşi să-şi conducă semenii. Cei care i-au fost apropiaţi ştiu prea bine sancţiunile drastice, pe drept administrate, prin vorbele cu tâlc şi, mai ales, prin ironia sa necruţătoare. Doar doi congeneri ar putea să-i stea alături, darului său, vocaţiei chiar, de a evoca şi ironiza, prin puterea glumei, a bancului, păcatele şi slăbiciunile contemporanilor. Nicolae Vlassa şi Hadrian Daicoviciu, pentru cei care i-au cunoscut – erau, cred, singurii arheologi ce făceau deliciul comunităţii profesionale, al prietenilor, atunci când cu Alexandru Suceveanu ofereau recitalul complet al ironiilor întruchipate în forme de un umor inconfundabil, irepetabil şi de neuitat.

Din 24 august, aşa cum singur a hotărât, Alexandru Suceveanu, Puiu, Puiuţu, s-a întors pentru o nouă campanie la Histria. Una fără termene fixate administrativ, necondiţionată financiar, fără delegaţie temporară, fără de sfârşit.

Am asistat , aflaţi parcă sub pavăza lui, la momentul acestei reîntoarceri. Prieteni, amici, discipoli, elevi, colaboratori, admiratori, adepţi ai Omului, Arheologului, Istoricului, Profesorului. Fiecare plătind în sine şi pentru El, sentimente, trăiri, amintiri de neuitat, fiecare venit să aducă un omagiu celui care veghează de acum de sus.

La Histria a ales El locul, în preajma vestigiilor, să stea de veghe ca un garant al unor planuri care vor fi împlinite de cei care l-au însoţit, l-au ascultat, l-au urmat, au crescut sub îndrumările sale.  Niciunul dintre cei care a condus comunitatea arheologică din ultimele trei decenii, nu-l întrecea pe Alexandru Suceveanu în demersurile de organizare şi de susţinere a intereselor profesionale. Nici în acelea de asigurarea mijloacelor – inclusiv financiare – de  ridicare a prestigiului domenial. Sub conducerea sa Histria s-a repoziţionat ca şantier-şcoală, confirmând locul de frunte în arheologia din România, stabilit de Vasile Pârvan.

Histria unde, nu doar vestigiile dar şi protecţia lor, grija faţă de ele, ca şi muzeul care oglindeşte o istorie milenară, toate poartă şi urmele intervenţiilor sale pline de grijă pentru a le asigura viitorul. Odată cu acestea, Alexandru Suceveanu s-a nemurit pe sine, şi nu vor trece mulţi ani până când elogierea publică, recunoştinţa pentru acest învăţat excepţional se vor exprima cu tărie.

Alexandru Suceveanu n-a purtat, cum s-ar fi cuvenit, haina academică, n-a fost nici timp şi nici loc pentru învăţat, pentru harul şi darurile sale. Dar din acestea s-au hrănit atât de mulţi, mulţi tineri încât, negreşit, ei îl vor repune în drepturile legitime, prin înscrisuri şi imagine nepieritoare prinsă  în bronz sau marmură, aşezându-i chipul, poate, tocmai în cel mai drag loc lui, Histria.

De aici El, aidoma celor care l-au premers, prin îndelungatul său serviciu va veghea   ca locul,  vestigiile şi semnificaţiile acestora să bucure şi să ofere mulţumire celor ce vor osteni să le cunoască iar pentru cei ce le dedică viaţa lor, aceştia să plătească prea modestul preţ al recunoştinţei.

În această zi splendidă de sărbătoare, la sfârşit de august, Histria l-a reprimit cu căldura potrivită  de un vânt răcoritor, şi în prezenţa multor prieteni, emuli şi colaboratori, a distinse, discretei  şi îndureratei Doamne Sanda, pe cel care a slujit-o cu toată fiinţa sa.

Capidava, 24 august 2013, Prof. Ioan Opriş

Read Full Post »

Traian Brădean, un important desenator roman din a doua jumătate a secolulu XX în secvenţele unei călătorii iniţiatice

 Traian Brădean are un loc binemeritat în galeria artiştilor români din a doua jumătate a secolului XX. Apărută pe armătura desenului, picture sa este îndreptată spre filosofia omului simplu, ieşind victorioasă din pluralismul tendinţelor începutului de veac XXI şi aşezându-se de la sine printe reperele figurative de factură modernă ale artei româneşti.

Artistul se situează în ereditatea postciucurenciană, fiind privit din perspectivă istorică în ambianţa ultimei generaţii a maeştrilor din care mai fac parte Ion Sălişteanu, Aurel Nedel, Vasile Grigore, Elena Uţă Chelaru, Constantin Piliuţă, Rodica Lazăr, Marius Cilievici, Iacob Lazăr, Vasile Celmare, Angela Popa Brădean., Viorel Mărginean, Virgil Almăşanu etc.

Plasticianul s-a aflat în plină forţă creatoare până în ultima clipă, iar noi suntem în faţa unei opere care nu s-a încheiat, fascinându-ne din ce în ce mai mult prin desenul care descrie forma, în dorinţa de disciplinare a compoziţiei pictate născută din culori puţine, esenţiale, opţiune menţinută pe parcursul cristalizării treptate a personalităţii artistice.

Desenator de mare talent, coborând din latura europeană a fenomenului, prin atenţia de care a dat dovadă în studierea desenelor lui Michelangelo Buonarroti, Albrecht Dürer şi Rembrandt van Rijn, în fenomenul românesc fiind continuator al unor nume ilustre ale domeniului, precum Theodor Pallady şi Camil Ressu, vocaţia artistului pentru simplitatea monumentală şi rigorism concurează cu voinţa de a rămâne în interiorul limbajului propriu, opera sa detaşându-se de generaţia din care face parte prin tipul de identitate creatoare asumată rezultată din demersul antropologic şi din latura eminamente umanistă a viziunii. Cele două coordonate ale opţiunii plastice, cea de desenator şi cea de pictor, nu trebuie private doar din punct de vedere al imaginii cu efect agreabil ochiului, ci necesită o disecare dincolo de raţionalitatea intimă care se stabileşte între structura senzitivă a artistului şi transpunerea echilibrată a lumii microcomice din Banat. Acest discurs vizual parcurge drumul unei opere vaste, de la percepţia energetică a naturii lucrurilor explicit evocate, până la eliptic şi detaliu, în desen. În pictură, nu de puţine ori elementele concrete traversează un drum contradictoriu, în sensul că în deliberarea căutărilor formale intervin succesiv trimiteri spre o artă de factura unui modernism revigorat pe linia Pallady-Ciucurencu, ce persistă în dorinţa artistului de a păstra anumite precepte de rigurozitate, dar avem de-a face şi cu o latură de postmodernism în ceea ce priveşte reevaluarea liniei şi culorii între aceleaşi limite ale raţionalului. Acest din urmă aspect este vizibil nu doar în păstrarea tehnicilor tradiţionale şi deopotrivă a stilizării, ci ţine inclusive de atitudinea pe care pictorul o are faţă de actul artistic prin distribuirea luminii şi abordarea elementelor de limbaj plastic după principii compoziţionale, a implicării unei cromatici personale dominată pe de o parte de ocru, alb, verde, albastru, iar alteori de eclerajul excesiv, care cucereşte ochiul. De la pensulaţii fluide şi strălucitoare asemănătoare vitraliilor, până la opacitatea griurilor colorate, de la esenţa spiritului la sinteza stilistică, de la materialitate la aplatizarea materiei cromatice şi de la academismul însuşit la cotele sale maxime prin desen, până la sugestiile ce apar aievea în ceaşca de cafea, lucrările sale au o raportare tacită la ceea ce înseamnă filiaţia şcoilii româneşti  de pictură, în direcţia reevaluării formei şi solidităţii conferită acesteia de consistenţa materiei picturale  în peisaj, natură statică şi portret, impactul cromatic de factură ciucurenciană sesizându-se în formularea subiectului plastic, însă cu menţiunea că Traian Brădean a căutat să se detaşeze, transformându-şi investigaţiile din sfera limbajului vizual experimentat prin rapelul la tradiţia creată de maestrul său, în preţioase repere pentru elaborarea unui autentic sistem stilistic, vizibil în primul rând în desen, apoi în culoarea care cunoaşte de-a lungul anilor transformări osmotice.

Plasticianul a abordat şi arta monumentală, mozaicul parietal de la Suceava dezvelit în toamna anului 1983 a decorat hala principală a fostei Întreprinderi de Utilaje şi Piese de Schimb, fiind realizat în acelaşi stil inconfundabil.

Traian Brădean este un nume de referinţă şi în pictură, chiar dacă crochiurile, schiţele şi studiile ni-l recomandă ca fiind cel mai important desenator roman din a doua jumătate a secolului al XX-lea, depăşind rigorile academismului prin capacitatea de suprindere sintetică a modelului în notaţii de o clipă realizate cu siguranţă şi mare uşurinţă a execuţiei sau într-o cercetare analitică prin intermediul căreia evocă naturaleţea atitudinii personajelor, căutând întotdeauna nu numai idealitatea anatomică a corpului printr-o conturare gestuală cu ajutorul liniei, ci şi noi modalităţi de expresivizare a formei, la fel ca în portrete unde ne demonstrează că diversitatea caracterelor umane este nelimitată.

Ana Amelia Dincă, Critic de artă  

Read Full Post »

  Sculptorul Adrian Pîrvu sau omul când tace comunică mai bine cu Dumnezeu

 Corpul uman, cu valorile sale expresive şi suferinţa, care reduce omul la tăcere, au constituit o preocupare constantă în toate epocile artistice,  context în care, în căutările sale, sculptorul Adrian Pîrvu, în mod deliberat, se opreşte asupra unui segment ideatic îndemnându-ne la un moment de meditaţie asupra existenţei. Este sufletul omului, conştient sau subconştient, condiţia unei preocupări perpetue? Răspunsul este afirmativ în cazul viziunii sale ale cărei precepte artistice sunt legate indisolubil de materie şi spirit, de formă şi simbol, de vizibil şi invizibil, referinţa artistului la sacrificiul suprem având valabilitate într-o vastă arie culturală ce cuprinde spaţiul creştin în totalitatea sa. Caracterul religios al demersului plastic propus trebuie înţeles în raport cu Iisus, dar şi în legătură cu omul care atunci când tace şi suferă este mai aproape de Dumnezeu.

Monumentele pe această temă sunt relaţionate de plastician cu axiomele clasice în ceea ce priveşte compoziţia sculpturală care devine modernă prin trecerea de la logic şi echilibru la sinteza ansamblului desfăşurată în sfera figurativului interpretat, pentru că Adrian Pîrvu este un raţional atunci când este vorba de posibilităţile expresive ale formei.

Discursul vizual este coerent tematic şi unitar stilistic. „Jertfă”, „Ascensiune”, „Captivitate”, „Stare”, „Pierdut”, „Încătuşare”, „Sacrificiu”, „Mecanism infernal”, create în cadrul simpozioanelor internaţionale sau naţionale, sunt lucrări monumentale unde planurile şi contorsiunile materialelor aşează eul creator în acord deplin cu sufletul aflat dincoace de vizibil, dinlăuntrul său eteric suprapunându-se materiei corporale.

Forma este principiul fundamental al artei lui Adrian Pârvu. Intersectarea unor volume diferite conţinând drepte, unghiuri, rotunjimi, goluri şi materialităţi -marmură, granit, lemn-, insistenţa asupra fluidizării şi efilării materiei sculpturale, tendinţa elansării pe verticală, decopertarea resurselor în scopul unei mai bune vizibilităţi a ideii, concordă cu referinţa la valorile monumentalităţii, punct de climax al artei sale, un element de forţă şi un  atribut al tensiunii prin care plasticianul intuieşte analogia dintre doi termeni

opuşi, care ne spun că fiinţa este şi eternă şi trecătoare. Sculpturile publice sunt spectaculoase prin tratarea formei, expresive prin efectele de suprafaţă sau prin polisare, lăsând în urmă structura rece şi greoaie a materialului.

Pe de o parte, sugestia unei geometrii riguroase evocând limitele existenţiale ale fiinţei fizice şi spiritul la ieşirea din levitaţie, omul istovit sau mielul mistic purtat ca o cruce, pe de alta, interpretarea formei în maniera  modernă recurentă, care îi conferă volumului când masivitate, când o tendinţă de hieratizare condusă până la efectele grafismului bizantin, sunt, în câteva rânduri, direcţia preocupărilor lui Adrian Pîrvu care, alături de plastica monumentală, este şi creatorul unor portrete de evocare, sculpturi ce întregesc sfera preocupărilor tematice ale artistului. „Seghei Esenin”, bust din bronz, Tulcea, 2011; „Filipas”, bustul din marmură al fostului rector al Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, 2003, Bucureşti; „Ion Popa”, bustul din marmură al membrului fondator al Companiei „Artri”, 2012, Baia Mare; Chipurile evocate sunt sobre uneori, aşa cum o cere prestanţa profesională a modelului  ori, în alte momente de inspiraţie, lasă să se întrevadă o trăire senină, o relevare a lumii interioare a personajului reprezentat.

 Ana Amelia Dincă, Critic de artă

ameliadinca@yahoo.com

Read Full Post »

            În muzee, cei care au trecut pragurile Centrului de perfecţionare sunt numeroşi, legând de acesta amintiri de neuitat. Până recent, în anul 2006, acestea îl cuprind obligatoriu şi pe Mircea Dumitrescu, istoric şi muzeograf, deopotrivă cunoscător al lumii muzeografice, dar şi un excelent redactor. Experienţele sale profesionale au izvor în timpul petrecut sub îndrumarea lui Tancred Bănăţeanu la prestigiosul Muzeu de artă populară, unde o echipă vrednică a contribuit semnificativ la afirmarea muzeografiei din România. Dar şi în „laboratorul” Revistei Muzeelor, loc unde au stăruit talentele unor excepţionali promotori ai muzeografiei. Aici a şi publicat, în anii ’80, într-un serial excepţional documentat, împreună cu Silvia Păduraru, Preliminarii la o viitoare istorie a muzeografiei româneşti, din cuprinsul căreia au preluat mulţi confraţi date şi informaţii valoroase. Aceste preţioase studii de istorie a colecţiilor şi muzeelor, a mişcării de afirmare muzeală, rămân referinţe pentru cei preocupaţi să ştie cum a evoluat muzeografia, ce lideri a avut la începuturile ei şi cu ce rezultate s-a impus ea în societatea românească.

            Cei mai denşi şi activi ani din prestigioasa carieră profesională a lui Mircea Dumitrescu i-a dedicat însă Centrului de perfecţionare. Ajuns aici în 1975, la recomandarea mea şi în locul meu, chiar atunci când angajam răspunderile sectorului de cercetare – evidenţă – valorificare din Direcţia Generală a Patrimoniului Cultural Naţional, Mircea Dumitrescu a dăruit peste trei decenii confraţilor. Cu aparenţa unui om taciturn, rigid chiar pentru firile mai libertine, dar cu o experienţă ce nu putea fi contestată, o seriozitate nedezminţită în fixarea şi urmărirea obiectivelor, colegul nostru a adus Centrului lauri binemeritaţi. Capacitatea sa de expertiză, dexteritatea arhivistică şi documentară aplicată la colecţii,  s-au împletit în mod fericit cu prestaţia lui Radu Florescu, – autoritatea naţională în muzeografia ultimului sfert de veac XX -, cu care a administrat programele de formare, dezvoltare şi perfecţionare profesională destinate muzeelor. Aproape 700 de specialişti au beneficiat în acel răgaz de talentul şi energia puse în slujba unor evidente modernizări domeniale. Cursurile şi aplicaţiile lor practice pe şantiere şi în cadrul unor proiecte de reorganizare muzeală, echilibrul între teorie şi practică, dezvoltarea centrelor-pilot în formarea restauratorilor trebuie lăudate, de ele beneficiind o întreagă generaţie de profesionişti. În afara unor inerente prezentări informale de natură ideologică – dar fără excese şi exagerări şi oricum minore faţă de substanţa pregătirii – programele Centrului cer să fie elogiate ca pragmatism şi conţinut.

            După 1990, Mircea Dumitrescu a preluat direct conducerea Centrului, dovedind echilibru, abilitate şi orientare corectă într-o perioadă dificilă, de destructurare şi degradare instituţională. A salvat practic centrul, găsind resurse şi mijloace pentru a aşeza punţi de continuitate în programe, a le face atractive şi a le moderniza conform cerinţelor noi din muzeografia şi conservarea – restaurarea de mare competenţă.

            Serviciile sale trebuie revelate – pe linia stimulării evidenţei computerizate, a introducerii serviciilor electronice în serviciile muzeale, a afirmării conservării preventive ca esenţială în strategia muzeală, a unor noi abordări privind pedagogia muzeală. Acestea pot fi asociate cu efortul sistematic de a reforma şi moderniza reţeaua muzeală din România, fără Centrul de perfecţionare neputând vorbi concret de asemenea mişcare.

            Nici un sector important al acţiunii muzeale n-a rămas atunci în afara preocupărilor sale, insistând exemplar pentru un nou tip de management şi pentru marketingul muzeal. Centrul s-a afirmat în acei ani ca un loc de susţinere pentru muzee şi muzeografi, ca spaţiul profesional al dezbaterii deschise şi directe, ca promotor al dialogului. Deşi s-a confruntat cu reguli noi, cu cerinţe complexe ale tranziţiei, sub conducerea lui Mircea Dumitrescu Centrul de perfecţionare a salvat în bună seamă experienţe pozitive, a încurajat noile practici şi a susţinut comunitatea muzeografică. Meritul de a fi făcut faţă la cerinţele autofinanţării totale trebuie să-l subliniem, întrucât acesta a convins administraţia de utilitatea neîndoielnică a unei instituţii centrale.

            Voi spune apăsat că toate demersurile de înnoire în muzeografie – ca unul implicat în cele fundamentale – privind legislaţia specifică, noile metodologii, conceptele europene de bună practică, strategiile şi programele speciale au găsit în centru o tribună şi un partener. Prin promovarea dialogului interprofesional, Mircea Dumitrescu a găsit resursele de a pune instituţia în poziţia recunoscută de comunitatea muzeală, de a o justifica în faţa autorităţilor ca promotoare de reformă şi de reprezentare.

            Atunci când, aflat încă în deplină vigoare, a fost pensionat, Mircea Dumitrescu a lăsat o instituţie nouă, bine dotată tehnic, cu resurse financiare mari, corespunzând cerinţelor de modernizare. Mai mult, autoritatea ei profesională era recunoscută în reţeaua naţională, iar personalitatea ei asigură că poate corespunde standardelor noi.

            După mulţi ani de serviciu merituos în slujba muzeografiei, sensibilul şi competentul confrate este susţinut de recunoştinţa celor mulţi care au cunoscut Centrul şi i-au apreciat acestuia serviciile. Împreună cu aceştia, îi urăm colegului nostru: La mulţi ani! Prof. univ. dr. Ioan Opriş

Read Full Post »

Vodpod videos no longer available.

Read Full Post »

%d bloggers like this: