RADU FLORESCU – VIAŢA ŞI OPERA. Expozitie la MNIR, CNCDDM

La zece ani de la dispariția celui care a îndrumat și a condus cu
competență rețeaua muzeală, a arheologului identificat cu cetatea Capidava,
ca și a profesorului îndrăgit de numeroșii săi studenți și doctoranzi,
Muzeul Național de Istorie a României din Calea Victoriei nr.12,
inaugurează la 26 septembrie 2013, ora 13.30, expoziția temporară ce îi
este dedicată – „Radu Florescu – viața și opera”. Vor evoca personalitatea
învățatului: Secretar de stat Radu Boroianu, Acad. Răzvan Theodorescu, dr.
Doina Păuleanu, dr. Crișan Mușețeanu. Vernisajul va fi urmat de un recital
susţinut de Loredana Streche (nai) și Tudor Niculescu-Mizil (chitară
clasică). *

Radu Florescu (1931 – 2003) constituie pentru cultura contemporană din
România o importantă referință. Arheolog, istoric de artă, profesor și
muzeolog de largă cuprindere, învățatul a promovat de-a lungul carierei de
peste cinci decenii, idei și lucrări referențiale pentru modernizarea
cercetării arheologice, a muzeografiei și formelor de valorificare a
patrimoniului cultural național.

Vizionar și totodată modern în conceptele sale, racordat la mișcarea
muzeografică performantă, Radu Florescu a ocupat importante poziții în
ierarhia instituțiilor specializate, inclusiv aceea de președinte-fondator
al Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, de președinte al
Comitetului național ICOM și Director general al Muzeului Național de
Istorie a României. În aceste ipostaze s-a remarcat cu prisosință prin
vaste și solide cunoștințe de specialitate și printr-o cultură de excepție,
ca și prin energie și o deosebită pasiune.

—

Centrul National de Cercetare si Documentare in Domeniul Muzeologiei ‘Radu Florescu’

Expoziţia este deschisă la Muzeul Naţional de Istorie a
României în perioada 26 septembrie – 1 decembrie 2013.

Simpozionul Naţional de Ceramică „Costel Badea”, Constanţa 2013

Simpozionul. Spectacolul glazurilor, al gresiilor şi porţelanului, al ceramicii structurale şi al argilei înroşite la 1 000˚ C a putut fi urmărit la ediţia a IV-a a Salonului Naţional de Ceramică „Costel Badea”, al cărui vernisaj a avut loc joi, 3 octombrie, 2013, la Galeria de Artă ”Ion Nicodim” din cadrul Pavilionului Expoziţional Mamaia. Evenimentul a fost organizat de Filiala Constanţa 1 a Uniunii Artiştilor Plastici din România şi a reunit câţiva plasticieni de forţă pentru care materia primordială a  lutului constituie modalitatea de a se raporta la existenţă nu numai prin descendenţa lor omenească din legenda biblică, dar şi ca aluzie la o tradiţie de mii de ani care a fost reevaluată din perspectiva formei sculpturale de Costel Badea, întemeietorul ceramicii moderne româneşti, al cărui nume stă mărturie pentru ceea ce înseamnă astăzi viziunea sculpturală asupra prelucrării  materialului ceramic.     

Mihai Oroveanu ne-a părăsit

În tumultul frământărilor zilnice prieteniile trainice se ţin cu greu şi prietenii se văd mai rar. Cu atât mai puternice devin însă loviturile pe care soarta le rezervă unui prieten, resimţindu-le parcă, vinovaţi, cei care s-au bucurat de virtuţile lui mai puţin decât ar fi putut-o face.  O asemenea încercare ne este dată, prin dispariţia fulgerătoare în ultima zi de vară a lui Mihai Oroveanu. Venit în lume din vechi şi reputate familii, cu puzderie de neamuri răsfirate peste tot, Mihai s-a ridicat de copil pe lângă moşu-său, marele sculptor Ion Jalea. În atelierul acestuia a crescut cunoscându-i pe cei mai mulţi dintre artiştii de legendă ai veacului trecut, cărora reputatul sculptor le-a fost director al Direcţiei Artelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Director şi model de conduită, ca erou de război şi ca artist lipsit de un braţ, sculptor de o forţă şi expresivitate excepţionale. Despre el , Ion Frunzetti într-un interviu care a făcut ecouri îndelungi („De vorbă cu d. Ion Jalea, în „Universul literar”, 21 iunie 1941) scria: „Maestrul Jalea a fost frustrat de o catedră. Pur şi simplu. Dar nu i-au putut fi luaţi elevii. A fost profesor un an. Dar a învăţat timp de trei decenii pe toţi tinerii sculptori.  În atelierul din strada Frumoasă copilul Mihai i-a cunoscut pe Cristea Grosu, Puiu Anastase, Ion Grigore Popovici, Nestor Culuri,  Mac Constantinescu, Lucian Grigorescu, Oscar Han, Cecilia Cuţescu-Storck şi mulţi alţi artişti.

Setul de carti postale selectate de Mihai Oroveanu si publicate pentru “Folklife – Gateways to Romania ” (1999)

Setul de carti postale selectate de Mihai Oroveanu si publicate pentru “Folklife – Gateways to Romania ” (1999)

Setul de carti postale selectate de Mihai Oroveanu si publicate pentru “Folklife – Gateways to Romania ” (1999)

Setul de carti postale selectate de Mihai Oroveanu si publicate pentru “Folklife – Gateways to Romania ” (1999)

Setul de carti postale selectate de Mihai Oroveanu si publicate pentru “Folklife – Gateways to Romania ” (1999)

Setul de carti postale selectate de Mihai Oroveanu si publicate pentru “Folklife – Gateways to Romania ” (1999)

L-a văzut lucrând, modelând, finisând pe cel pe care i l-a dat destinul de bunic, l-a auzit comentând operele, i-a răsfoit bogata documentaţie riguros clasată. Acest bunic-artist sub ochii căruia a crescut, l-a dus prin expoziţii, i-a arătat muzeele, statuile oraşelor patriei. Acest mare sculptor l-a îndreptat spre artă pe nepot,  – el care  o arăta în interviul providenţial acordat lui Ion Frunzetti – mărturisea că „adevăratul artist se simte în felul în care are în vârfurile degetelor reliefurile cele mai subtile ale trupului nu pentru a face inventar de ele, obiectiv şi rece ci pentru a le face să vorbească limbajul spiritului care le animă”.  De la moşu-său a înţeles ce înseamnă să dăruieşti bunurile tale de preţ atunci când, în 1968, aceasta a dăruit Dobrogei, pentru un muzeu memorial la Constanţa, 108 lucrări.

Să ne mai mirăm oare că Mihai, dintre atâţia tineri aspiranţi la gloria artei a urmat studii de istoria şi teoria artei şi de muzeologie ?

Arta şi mai ales lucrare de for public întruchipând forţa de expunere a marilor creatori, studiu iconografiei, pasiunea pentru imagine s-au regăsit în Mihai Oroveanu întruchipate în chip strălucit. Pentru a-şi satisface interesele artistice a căutat decenii la rând să înţeleagă demersul creator şi pe artist, pasiunile acestuia, a trăit în comunitatea artistică fiind unul dintre cei mai buni cunoscători ai acesteia. Şi-a alimentat crezul din artă, a sacrificat de dragul ei.

Mi-aduc aminte stăruinţa sa de a cerceta pentru licenţă – arta funerară, mai ales în Panteonul de la cimitirul Bellu unde-l, cunoşteau de la mic la mare toţi groparii.  Cunosc de asemenea, tenacitatea cu care a salvat Tezaurul Fototecii de la Casa  Scânteii, ameninţat de iconoclaştii decembrişti punând la adăpost şi pentru studiu un inestimabil tezaur documentar.

Cunosc de asemenea stăruinţa sa energică de a organiza ARTEXPO şi sălile de expoziții, ca şi mulţimea de manifestări naţionale pe care le-a găzduit.

I-am admirat ani de-a rândul în haosul administrativ cultural de după 1989 rigoarea cu care a constituit un sistem documentar capabil să sprijine demersul expozițional în  mii de expoziţii organizate în străinătate. I-am urmărit bătălia pentru spaţiul de conservare şi adăpost al artei contemporane, cea dusă împotriva multora de a păstra şi mobila săli de expoziţie, de a organiza primele saloane naţionale de artă post-decembristă şi de a extinde demersul la cartea de artă contemporană. Mihai a fost un factor de stabilitate, un reper cultural fără de care istoria culturală a ultimelor două  decenii nu poate fi scrisă.

Într-o lume tulburată şi într-o societate fragmentată el a reprezentat normalitatea, punând în loc argumentele unei puternice personalităţi – de luptător – şi o cultură care-l recomanda ca lider.

În planul artei de for public, Comisia de specialitate a avut prin el un pivot energic şi excelent documentat. Demersul său continuu de a lărgi numărul sălilor de expoziție  şi de a trece de la centru spre cartiere n-a fost sprijinit În puține locuri, ca în Pantelimon, la Tuborg, arta modernă a reuşit să pătrundă în zonele periferice şi industriale. Vizionarismul lui n-a putut convinge decât în câteva locuri asupra nevoii de reciclare a spaţiilor industriale în folosul artelor, nici în mall-urile sau în parcurile urbane sfaturile sale, nu totdeauna comode pentru edili, n-au primit, cum s-ar fi cuvenit ascultare.

I-am fost asociat în câteva proiecte de referinţă – la  Beratzhausen în Germania , unde sculptorii  români au performat în cel mai convingător mod argumentând cu un proiect iniţiat de Ingo Glass, Mihai Oroveanu şi sprijinit de Andrei Pleşu, de nivel european.

Am beneficiat în 1999  de generozitatea şi ingeniozitatea în organizarea participării României la Folk-Art Festival „Open Gate” la Washington. Înţelegând şi aprofundând demersul inițiat de acad. Augustin Buzura, prin el  s-au editat seturile de reproduceri de reproduceri de artă utilizând fondul de imagini istorice.

Pe Mall-ul de la Washington Mihai Oroveanu a fost o prezenţă insolită lucrând bardă  alături de lemnarii maramureşeni.

Împreună am căutat în magazinele de antichităţi jucării vechi care-l impresionau în mod aparte pentru valoroasa sa colecţie şi tot împreună am vizitat muzeele americane.

A fost organizator şi realizator de expoziţie şi setului de materiale dedicate în 2001 lui Constantin Brâncuşi, prilej de a recupera şi de a aduce laolaltă întreaga documentaţie – inclusiv fotografiile  sculptorului păstrate la Cluj-Napoca. Tot el a sprijinit substanţial organizarea Anului României în Suedia, selectând materiale şi artiştii ce au performat cu acel prilej.

Dar dintre toate, autorul a sute de tematici expoziţionale, vizionarul şi subtilul analist de artă, fotograful excepțional Mihai Oroveanu a strălucit prin temeritatea cu care a luptat să convingă pentru un muzeu de artă contemporană. Când acest punct a primit acordul lui Adrian Năstase  – la demersul lui Mihai Oroveanu asociindu-se hotărât autorităţi ca Răzvan Theodorescu, Dan Hăulică, Dan Grigorescu – energia lui Mihai Oroveanu a adus alături şi a putut să închege o instituţie deziderat evaluată la superlativ de înalte autorităţi culturale europene. Proiectul său magistral, căruia-i dedicase ani şi sacrificii s-a finalizat așezând România între ţările care au reuşit să recupereze o serioasă rămânere în urmă pe seama patrimoniului cultural contemporan şi a susținerii mişcării artistice.

Rolul lui Mihai Oroveanu aici nu este îndeajuns de bine cunoscut, abia acum devenind o obligaţie pentru a-l evidenţia şi a-i fi astfel recunoscători.

În urmă cu 2 ani am participat împreună la invitaţia primăriei din Făgăraş la o discuție pe tema tematicii Muzeului  Ţării Făgăraşului „Valer Literat”. Cetatea impunea o re-evaluare radicală atât sub  raportul cât şi a folosirii sale muzeale Propunerile directe şi sugestiile lui Mihai Oroveanu au contribuit în mod decisiv la modernizarea expoziţională şi la recuperarea parțială pe seama comunităţii a valoroasei colecţii Szocs. Atent la acumularea de valori culturale, fiind el însuşi un subtil colecţionar a sprijinit astfel în mod direct modernizarea şi utilizarea acestui excepţional monument istoric. Aşa cum în multe alte locuri s-a arătat a fi adeptul unei muzeografii a revizuirii formelor tradiționaliste şi adaptării patrimoniului muzeal la cerinţele convieţuirii şi ale unei generaţii exigente faţă de calitatea prezentării şi a comunicării.

Onest, deschis dialogului, fără ranchiună, argumentându-şi opiniile, Mihai Oroveanu a fost o magna voce în viaţa publică unde a înfruntat adversari redutabili, câştigând admiraţie şi simpatie.

Doar un scurt timp mă desparte de ultima dată când, tot într-un muzeu, al Ţăranului Român, la expoziția Gheorghe Anghel m-am bucurat de reîntâlnirea noastră, i-am ascultat vorbele de laudă la adresa artistului şi a noilor sale interpretări, ca şi discretele-i aprecieri pentru propria sănătate, atât de încercată. Ironic cu sine, Mihai Oroveanu avea tăria de a trece prin durerea fizică cu zâmbet şi zeflemea la adresa acesteia. Ne-am repetat dorinţa de a revedea împreună cele rămase – corespondenţă şi ilustraţie de la Ion Jalea – atunci când timpul ne va oferi un răgaz. Proiectele sale pentru un muzeu al fotografiei – atât de necesar ! – pentru depozite moderne ale fondurilor muzeale, cele ce priveau propria lui colecţie, cine le va duce la împlinire?

Iată  că răgazul n-a mai venit, răpind brutal şi neaşteptat, un prieten drag, un OM  cu un mare suflet , un istoric şi criitic de artă cu prestigiu, un muzeograf excepţional de ale cărui har şi calităţi era atâta nevoie.  Şi în faţa căruia, aducându-i acum un ultim omagiu spunem: Dumnezeu să-l odihnească.

Prof. Ioan Opris

Un mare învăţat veghează la Histria

Dorinţa din urmă i s-a împlinit! Alexandru Suceveanu s-a întors, la 24 august 2013, la Histria. Dintr-un lung şir de învăţaţi, începând cu Vasile Pârvan şi încheind cu Petre Alexandrescu, cel mai legat fizic şi sufletește a fost el. Şi-a petrecut aici, cei mai frumoşi ani ai tinereţii şi cei ai deplinei maturităţi, ca şi pe cei din urmă, puţini, ai senectuţii. Nu cred că predecesorii săi iluştrii au înţeles locul şi pe cei care au aşezat aici o cetate cu valoare de cheie istorică atât de bine precum l-a înţeles El. S-a identificat cu Histria, a trăit şi retrăit istoriile ei, le-a adâncit şi le-a transmis altora, i-a făcut pe mulţi s-o înţeleagă, să şi-o apropie, să-i vadă ceea ce multora le-a scăpat. A profesat aici aşa cum a învăţat de la magistrul său Emil Condurachi, cu o desăvârşită eleganţă a vorbei şi, mai ales, a faptelor. A ştiut să adune, din inscripţii şi cioburi, din alte artefacte, urmele de locuire şi de arhitectură, date despre conducătorii politici şi militari, negustori, corăbieri, preoți, meşteri şi artiști, deslușind cu acribie rosturile histriene pentru istoria Dobrogei şi a României. Savant cu sistematice cunoştinţe de istorie veche, istoric cu vocaţie atât de mare încât impunea imediat admiraţie,  Alexandru Suceveanu a făcut din meserie o pasiune, din profesia de istoric o slujbă sacerdotală, din cea de arheolog o stare capabilă să-i convertească pe tinerii care l-au urmat. Model de cercetător onest, şi-a slujit crezul până la capătul puterilor sale iar abia atunci când acestea s-au epuizat, omul, tăria sa au cedat.

Dotat cu o capacitate de acumulare ştiinţifică ieşită din comun, dublată şi întrecută doar de aceea a interpretărilor mecanismelor istorice, deci vizionar cu o imaginaţie mereu trează, prospectivă şi creatoare, Alexandru Suceveanu a stat deasupra generaţiei sale fără nici o emfază, mult prea modest  dar şi prea înţelept ca să nu vadă nimicniciile şi slăbiciunile multora din cei puşi să-şi conducă semenii. Cei care i-au fost apropiaţi ştiu prea bine sancţiunile drastice, pe drept administrate, prin vorbele cu tâlc şi, mai ales, prin ironia sa necruţătoare. Doar doi congeneri ar putea să-i stea alături, darului său, vocaţiei chiar, de a evoca şi ironiza, prin puterea glumei, a bancului, păcatele şi slăbiciunile contemporanilor. Nicolae Vlassa şi Hadrian Daicoviciu, pentru cei care i-au cunoscut – erau, cred, singurii arheologi ce făceau deliciul comunităţii profesionale, al prietenilor, atunci când cu Alexandru Suceveanu ofereau recitalul complet al ironiilor întruchipate în forme de un umor inconfundabil, irepetabil şi de neuitat.

Din 24 august, aşa cum singur a hotărât, Alexandru Suceveanu, Puiu, Puiuţu, s-a întors pentru o nouă campanie la Histria. Una fără termene fixate administrativ, necondiţionată financiar, fără delegaţie temporară, fără de sfârşit.

Am asistat , aflaţi parcă sub pavăza lui, la momentul acestei reîntoarceri. Prieteni, amici, discipoli, elevi, colaboratori, admiratori, adepţi ai Omului, Arheologului, Istoricului, Profesorului. Fiecare plătind în sine şi pentru El, sentimente, trăiri, amintiri de neuitat, fiecare venit să aducă un omagiu celui care veghează de acum de sus.

La Histria a ales El locul, în preajma vestigiilor, să stea de veghe ca un garant al unor planuri care vor fi împlinite de cei care l-au însoţit, l-au ascultat, l-au urmat, au crescut sub îndrumările sale.  Niciunul dintre cei care a condus comunitatea arheologică din ultimele trei decenii, nu-l întrecea pe Alexandru Suceveanu în demersurile de organizare şi de susţinere a intereselor profesionale. Nici în acelea de asigurarea mijloacelor – inclusiv financiare – de  ridicare a prestigiului domenial. Sub conducerea sa Histria s-a repoziţionat ca şantier-şcoală, confirmând locul de frunte în arheologia din România, stabilit de Vasile Pârvan.

Histria unde, nu doar vestigiile dar şi protecţia lor, grija faţă de ele, ca şi muzeul care oglindeşte o istorie milenară, toate poartă şi urmele intervenţiilor sale pline de grijă pentru a le asigura viitorul. Odată cu acestea, Alexandru Suceveanu s-a nemurit pe sine, şi nu vor trece mulţi ani până când elogierea publică, recunoştinţa pentru acest învăţat excepţional se vor exprima cu tărie.

Alexandru Suceveanu n-a purtat, cum s-ar fi cuvenit, haina academică, n-a fost nici timp şi nici loc pentru învăţat, pentru harul şi darurile sale. Dar din acestea s-au hrănit atât de mulţi, mulţi tineri încât, negreşit, ei îl vor repune în drepturile legitime, prin înscrisuri şi imagine nepieritoare prinsă  în bronz sau marmură, aşezându-i chipul, poate, tocmai în cel mai drag loc lui, Histria.

De aici El, aidoma celor care l-au premers, prin îndelungatul său serviciu va veghea   ca locul,  vestigiile şi semnificaţiile acestora să bucure şi să ofere mulţumire celor ce vor osteni să le cunoască iar pentru cei ce le dedică viaţa lor, aceştia să plătească prea modestul preţ al recunoştinţei.

În această zi splendidă de sărbătoare, la sfârşit de august, Histria l-a reprimit cu căldura potrivită  de un vânt răcoritor, şi în prezenţa multor prieteni, emuli şi colaboratori, a distinse, discretei  şi îndureratei Doamne Sanda, pe cel care a slujit-o cu toată fiinţa sa.

Capidava, 24 august 2013, Prof. Ioan Opriş

Expozitie “Comorile Chinei” la MNIR 30 aprilie-1 august 2013

Salonul de Primavara U.A.P. Slobozia

Pe 3 aprilie 2013, la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” s-a deschis Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Slobozia-Ialomiţa

Se împlinesc aproape 20 de ani de când  Tache Nicolae consemna la gazetă un eveniment expoziţional ce reunea artiştii plastici din Ialomiţa. Era în anul 1994 când Nicolae Croitoru şi Mircea Nistorescu, Maria Unţanu şi Liliana Ionescu, Maria Ionescu şi Dan Stăneasă, Gheorghe Petre şi Viorica Petre, Vasile Aionesei şi Alexandra Meiloiu, -ca să păstrăm ordinea enumerării, aşa cum a făcut-o atunci ziaristul în Tribuna Ialomiţei-, alcătuiau grupul al căror lucrări constituau obiectul „Salonului de toamnă”. Chiar dacă acum este primăvară, am îndrăznit să fac această referire pentru că, pe parcursul celor două decenii, artiştii plastici ialomiţeni au rămas o forţă în fenomenul cultural al zonei nu numai prin număr,  ci şi prin valoarea estetică a lucrărilor aduse în faţa publicului. În data de 3 aprilie va debuta Salonul de Primăvară al Filialei U.A.P. Slobozia-Ialomiţa. La actualul salon expun 21 de artişti plastici , unii având cariere de remarcat, ceilalţi aflaţi la început de drum.

Recomandare pentru Noaptea Muzeelor 2013: Expoziții temporare între muzeele naționale/regionale/județene și micile muzee rurale

La inițiativa Institutului Național al Patrimoniului, ICOM România, Centrului Național de Cercetare și Documentare în Domeniul Muzeologiei “Radu Florescu” și Asociației de Științe Etnologice din România, Ministerul Culturii, prin Domnul Secretar de Stat Radu Boroianu, a trimis recomandarea către muzeele naționale/regionale/județene ca în Noaptea Muzeelor (18 mai 2013) acestea să organizeze expoziții temporare, în colaborare cu muzeele/colecțiile din mediul rural (organizații muzeale publice – din cadrul școlilor, primăriilor și căminelor culturale – sau private). Această solicitare are un dublu scop:

– sprijinirea și promovarea patrimoniului muzeal rural;

– evitarea degradării pieselor din expoziția de bază a muzeului gazdă, ca urmare a unui număr foarte mare de vizitatori cu ocazia desfășurării Nopții muzeelor 2013.

Promovarea acestor muzee/colecții din mediul rural (prezentate amplu în evidența națională a instituțiilor muzeale http://ghidulmuzeelor.cimec.ro) reprezintă o necesitate pentru promovarea patrimoniului cultural, adesea păstrat în condiții improprii și prea puțin valorificat din punct de vedere muzeografic.

Mulțumiri deosebite adresăm Domnului Virgil Ștefan Nițulescu, presedinte ICOM și Doamnei Monica Dumitru, consilier al Directiei Patrimoniu Cultural – MC, pentru sprijinul oferit în realizarea acestui demers.

Această recomandare este apreciată și promovată de Rețeaua Națională a Muzeelor din România(www.noapteamuzeelor.ro).

Persoana de contact: Aurelia Duțu, analist istoric în cadrul Institutului Național al Patrimoniului – Direcția Patrimoniul mobil (074.90.80.478/0724.57.04.51,aurelia@cimec.ro, http://muzee-rurale.cimec.ro/).

Acest post a fost publicat initial de CIMEC

Un protest împotriva uitării

În data de 16 martie 2013, la Muzeul Haşdeu din Câmpina, a avut loc evenimentul „B.P.Haşdeu In Memoriam-175 de ani de la naşterea savantului”. Prin bunăvoinţa doamnei director, dr. Jenica Tabacu, în cadrul acestei manifestări a avut loc vernisajul expoziţiei „Fascinaţia ochiului treaz” care a reunit pe simezele galeriei de la subsolul aşezământului cultural, patru plasticieni- Luminiţa Ciupitu, curatorul expoziţiei, Cârstina de la Studina, Cătălin Magdalinis, Vlad Dan Perianu.

 

Cele 18 lucrări expuse de Cârstina de la Studina s-au pliat foarte bine pe specificul evenimentului, fiind un protest împotriva uitării. Două dintre compoziţiile sale, „Ochiul divin”, un observator asupra lumii cu puterea de a conferi energii benefice şi „Ochiul sacru”, care atrage atenţia vizitatorului încă de la intrarea în expoziţie, sunt imagini relevante, continuatoare ale discursul vizual al tablourilor „Fantasme”, „Copacul albastru”, „Aurora boreală”. Compoziţia „Ihtis” este posesoarea unei încărcături simbolice impusă nu numai de terminologie, dar şi de semnul spiralei inserat aici de artist şi înţeles ca un reflex al eternităţii. Alături de acestea, peisajele psihedelice şi florile completează simeza. „Corpul astral al florii” dimineaţa şi „Energiile unei flori” noaptea se evidenţiază prin trimiterile făcute în sfera naturii terestre şi cosmice, fiind gândite de pictor în spiritul concepţiei sale asupra lumii. „Emisii astrale”, o lucrare de mici dimensiuni pe un fond ultramarine spre negru, cu pete de albastru cobalt şi discrete irizări de galben şi roşu, este flancată de „Noaptea de Sânziene” şi de „Ritualurile focului”. Lucrarea din urmă a fost realizată pe un fond gri-verzui, care sugerează fumul, fiind relaţionată cu Urlaria care a avut loc pe 17 martie, ziua imediat următoare expoziţiei.

Cârstina de la Studina şi-a aşezat compoziţiile astfel încât parcursul expunerii să fie înnobilat cu încărcătura simbolică impusă de evenimentul în care s-a integrat expoziţia. „Momentul Câmpina” completează biografia artistului, care cuprinde mai multe expoziţii personale deschise în Bucureşti, trei la Galeria Irecson şi una la Sala Dalles. ©Ana Amelia Dincă

 

‘Conservarea și restaurarea lucrărilor de for public’, Recenzie

Revista ‘Conservarea și restaurarea lucrărilor de for public’ (The Getty Conservation Institute), Recenzie de Drd. Irina Hasnaș Hubbard.

Newsletter-ul Institutului de restaurare Getty (The Getty Conservation Institute, pe scurt GCI) volumul 27, numărul 2, din toamna lui 2012 are ca temă  „Conservarea si restaurarea lucrărilor de for public”. Din sumar spicuim: conservarea/ restaurarea operelor de artă contemporană, a celor din fibră de sticlă, a monumentelor; resurse bibliografice, noutăți; studiu de caz: „America tropical” pictură murală a artistului mexican José de Jesús Alfaro Siqueiros.

Articol principal este redactat de Ryka Smith McNally și Lillian Hsu: „Conservarea si restaurarea lucrărilor contemporane de for public” unde ele atrag atenția asupra noilor probleme cu care se confruntă specialiștii.

 Inainte artiștii lucrau pentru forurile publice în bronz, marmura, vitraliu. Azi artiștii sunt încurajați să experimenteze cu diferite materiale, descoperite odată cu avansarea tehnologiilor sau paralel cu ele; dar pe de altă parte se pune întrebarea cât de rezistentă este în timp, cât de durabilă (și nu e supusă distrugerii). Arta publică, sau arta în aer liber, sau de for public era rezultatul colaborării dintre artist și patron. Astăzi sunt incluse în acestă ecuație și publicul, administratorii, arhitecții, inginerii, urbaniștii, arhitecții peisagiști, constructorii și conservatorii/ restauratorii de opere de artă. A avea grijă de arta de for public, mai ales în mediu urban, este un lucru complicat, ca urmare a activității întâmplătoare sau dezordonate a publicului, a slabei securități, a schimbărilor climaterice, luminii ultraviolete, a poluării, dar și a accelerării tehnologiei, nu știm încotro și cu ce urmări.

In 1979 s-a înființat în MA, SUA Consiliul pentru Arte din Cambridge (CAC), pentru a realiza comenzi de opere de artă pentru spații publice. In 1996 s-a înființat programul de Restaurare și Conservare – tratament și mentenanță care urma să asigure buna păstrare a colecției, ajungând în prezent la 100 de lucrări de artă; în plus, analiza conservării din punct de vedere a fabricării (materiale, metode, buget), pentru a se stabili longevitatea lucrării. Scopul final era ca publicul să primească și să aprecieze arta!

Consiliul pentru Arte din Cambridge se ocupă de menținerea echilibrului dintre, pe de o parte, încurajarea exprimării opiniei și comentariilor publicului prin diferite expresii artistice (și nu numai) si, pe de altă parte, a exprimării respectului pentru spațiul public și privat și credința în responsabilitatea civică.

Autoarele pun accent pe importanța publicului în așa numitele public art și public spaces: spațiul public este crucial pentru viața civică pentru că acolo se onorează și se sărbătorește umanitatea și istoria noastră și pentru că răspunde schimbărilor culturale și politice. Rolul artei publice este să îmbogățească peisajul, să ne facă să ne punem întrebări, să ne hrănească imaginația. Conservatorii și restauratorii redefinesc continuu termenii de „permanent”, „schimbare”, „experiment” și fac acesta pentru dezvoltarea domeniului, dar și pentru public.

Intr-un alt articol Leslie Rainer se ocupă de studiu de caz: „America Tropical” de David Alfaro Siqueiros, din Los Angeles – în 1932 – finalizată, apoi supusă distrugerii și autodistrugerii, în 1960 redescoperită, în 1990 GCI inițiază un proiect de restaurare/ conservare (analiza culorilor și ipsosului folosite de artist, curățire de vopsea, smolă și pete, consolidare, umplerea golurilor, minimă integrare) și un proiect de protecție pe termen lung și anume 10 ani după finalizarea restaurării (construirea unui acoperiș, a unei platforme și a unei stațiuni meteo și respectiv monitorizare) și de publicitate (construirea unui centru de informare cu expoziții interactive și educative despre viața artistului și activitatea sa politică, despre istoria lucrării, despre LA în anii ‘30 și statutul lui Siqueiros în acel oraș nord- american și în arta monumentală universală, dar și despre proiectul de conservare).

În urma campaniilor mai multor echipe succesive, timp de mai multe decenii până astăzi, concluzia a fost să se păstreze pictura originară, chiar cu cromatica și desenul slăbite în intensitate, pentru că ea deține autenticitatea mâinii artistului și mărturia tehnicii revoluționare folosită de artist și dezoltată ulterior în Mexico și America de Sud, dar și a istoriei picturii care a fost supusă unui proces de distrugere pentru subiectul ei revoluționar :  în loc de o reprezentare romantic- nostalgică, cu fructe care să cadă din copac (ca din cornul abundenței) în poala oamenilor, artistul a ales ca „America Tropical” să fie gestul său acuzator la adresa civilizației vestice uzurpatoare: o ruină maiașă cu figura centrală a unui băștinaș crucificat, deasupra căruia planează un vultur (nord-american), în timp ce alți doi băștinași mexicani țintesc asupra vulturului.

 Așadar a fost nevoie de o jumătate de secol pentru reabilitarea acestei lucrări de artă publică, care a supărat oficialitățile și cetățenii din vremea în care a fost creată. Generațiile succesive de specialiști (conservatori, restauratori, designeri de expoziții, urbaniști, istorici, etc.) care au susținut salvarea lucrării au vrut ca acestă operă artistică, socială și istorică să rămână generațiilor care vor veni.

 Adaug aici o adresă unde se află un text despre Siqueiros la LA , care vine în completarea activității mai sus menționate și care este probabil un rezultat al ei: expoziția „Censorship Defied” din 24 septembrie 2010 până la 9 ianuarie 2011. http://www.allartnews.com/autry-national-center-presents-siqueiros-in-la-censorship-defied/

Alt articol „Temporary Art?” se ocupă de lucrările de artă realizate dintr-un poliester (fibra de sticlă ranforsată din polister), numit GRP. Acest nou material a fost ales de către artiștii secolului 20 pentru calitățile sale: poate fi „modelat” ușor (artiștii își pot realiza singuri sculpturile – fără tunătoriile în bronz, spre exemplu), la dimensiuni mari, suportă multe culori și e rezistent în spațiile exterioare. Jean Dubuffet și Niki de Saint Phalle sunt dintre artiștii care au lucrat în acest material. Chiar dacă dur și rezistent, poliesterul este o altă provocare pentru conservatori și restauratori.

Concluziile la care ajung autoarele sunt: sculpturile din GRP tebuiesc curățate regulat și pe ele se aplică un strat protector;  când e necesară restaurarea – se păstrează aspectul originar dorit de artist, deci se intervine cu materialele potrivite spațiului exterior și nu neapărat cu materiale reversibile. Noile standarde în domeniu impun să se salveze identitatea lucrării și nu se păstreze materialele originale (standardele tradiționale nu se potrivesc sculpturilor in aer liber). Artiști, fundații artistice și fabricanți de pigmenți pot fi de mare ajutor în fabricarea, păstrarea sau livrarea materialelor și mostrelor de culori pentru viitoare reparații sau repictări (mai ales în condițiile în care marca unui produs dispare).

 Una din concluziile unui specialist de la capitolul Dialoguri este: „Arta în aer liber este parte din urbanism și parte din designul arealului în care ne mișcăm” (Ruri Yampolski).

http://www.getty.edu/conservation

Situatia muzeelor monumente istorice

Centrul Naţional de Cercetare şi Documentare în domeniul Muzeologiei ‘Radu Florescu’ se asociază demersului făcut de doamna dr. Ligia Fulga, directoarea Muzeului de etnografie din Braşov, pentru rezolvarea grabnică a situaţiei sediilor muzeale restituite.

Convinşi că există posibilităţi de a asigura deopotrivă dreptul de proprietate dar şi condiţii corecten de funcţionare a muzeelor publice din România, considerăm că se impun de urgenţă măsuri protective pe seama patrimoniului muzeal. Retrocedarea a peste 60 de sedii de muzee, restituirea sediilor unor muzee simbol – Bran şi Peleş -, aflarea pe rol a altor asemenea lucrări, aduc grave prejudicii de imagine şi de statut a instituţiilor care păstrează o însemnată parte a avuţiei naţionale.

Asemenea restituiri de proprietate – în cazul unor monumente istorice –  a pus statul la contribuţii substanţiale prin chirii exorbitante la clădiri întreţinute multe decenii şi restaurate prin substanţiale fonduri de stat, iar odată restituite asistăm la neglijarea conservării şi întreţinerii lor din partea noilor proprietari, deşi există prevederi legale în acest sens. Mai mult, statul a plătit şi plăteşte chirii mari (la Bran şi Peleş, peste 2 milioane $), în timp ce deţinătorii reclamă fonduri de restaurare.

În cazul multor monumente istorice, altele decât bisericile propriu-zise, proprietarii închiriază asemenea spaţii istorice dobândind venituri substanţiale fără a fi în nici un fel impozitaţi, ceea ce contravine direct intereselor societăţii.

Considerăm aşadar că iniţierea de către Parlament şi Guvern a unor măsuri rapide şi energice va fi singura cale corectă şi în măsură să asigure muzeelor şi patrimoniului lor statutul de instituţii care tezaurizează bunuri publice excepţionale, pe care le cercetează şi le valorifică în interesul întregii societăţi.

Prof.univ.dr. Ioan Opriş